Ioana Pârvulescu
Cum să citim? Cu bucurie

    Cea mai puternică imagine a cititorului se află, pentru mine, în Poveste fără sfârşit (sau, cum aş prefera eu titlul românesc, Poveste nesfârşită) de Michael Ende. 

      Bastian s-a ascuns în podul şcolii, cu cartea lui furată. O deschide, ştiind precis că el este în lumea lui reală, într-un pod prăfuit, iar personajele din carte sunt în lumea lor fabuloasă, născută din litere. La un moment dat i se pare că se produce un fenomen curios, se simte "curentat", ca şi cum cele două lumi s-ar atinge şi s-ar crea un canal de comunicare între ele, ca şi cum ar putea da mâna cu personajele, iar ele l-ar putea privi drept în ochi.          Apoi, în a treia fază, băiatul care citeşte intră cu totul în lumea din carte, e absorbit şi devine personaj alături de eroii de acolo, îi cunoaşte, trăieşte cu ei aceleaşi aventuri, salvând tărâmul fanteziei. În fine, vine o clipă (grea), când trebuie să-şi ia rămas bun de la prietenii lui din viaţa cea nouă, spunându-le că n-o să-i uite niciodată şi, la urmă de tot, iese din carte şi se regăseşte iar în podul prăfuit. Doar că acum are amintiri şi prieteni în plus, existenţa lui s-a colorat. Şi, atenţie: nu sunt amintiri livreşti, sunt, dimpotrivă, amintiri trăite, amintiri ale întâmplărilor la care a participat şi el. El a salvat tărâmul fanteziei, iar acesta l-a salvat pe el. 

      Se spune că lectura de identificare din copilărie se pierde cu timpul şi pe măsura "specializării". Ce n-ar trebui totuşi să se piardă este canalul acesta de comunicare între viaţa dinafara cărţii şi viaţa dinăuntrul ei. Până la urmă cărţile (mai ales cele bune, dar, uneori, şi bucăţi din cele proaste) tot viaţă sunt. Cititorul care uită asta şi crede că există un zid despărţitor între cele două lumi pierde tot rostul cititului, acela de a-ţi da mai multe vieţi, de a crea din existenţa ta o poveste nesfârşită.

(Cea mai recentă carte publicată: Cum continuă povestea, 

Editura Humanitas, 2014.)

(sursa www.bookaholic.ro)