Animalul meu preferat
INTR-O ZI PE CÂND LUCRAM
de Ana Blandiana
Într-o zi pe când lucram
În gradina, pe sub geam,
Îngrijind un trandafir,
Vad ca intra-un musafir:
Era mic c-abia-l vedeai,
Dar cu mustati ditamai;
Încapea printre uluci,
Dar avea blanita-n dungi;
Si-ntru-un capat, dintr-o dunga
Îi crestea o coada lunga;
Era numai cât o floare,
Dar avea patru picioare;
Ochii-albastri ii clipeau
Si stia sa zica ,,miau".
Ba sa vezi si sa te bucuri -
Sarea-n aer dupa fluturi
Si stia chiar sa se joace
Cu câteva ghemotoace.
Oare, ce-ati fi facut voi
Cu-acest musafir de soi?
Eu oaspetele important
L-am tratat cu lapte cald;
Ca sa-l conving sa ramâna,
I-am dat si-un pic de smântâna;
Si, pentru ca era mic,
L-am botezat Arpagic.
O pisică de Tudor Arghezi, inclus în volumul Cartea cu jucării (1931).
A intrat acum două luni în casă, cu tihnă și simplicitate. Venea pentru întâia oară și totuși s-ar fi zis că a mai fost și că-i aparținuse ceva din apartamentul nostru, atât de familiară îi era căutătura galbenă, atât de sigur pasul, mut și lin, cu care își ducea silueta de catifea prin odăi.
Împărăteasa pământului întreg nu ar putea să aibă o gleznă mai fină, o liniște mai aristocratică, o stăpânire de sine mai liniștită, un stil mai suav decât pisica noastră străină.
- De unde vii tu, neagră ca bezna tare și suplă ca o ceață din întunecime și cum s-a întâmplat să-ți alegi tocmai căminul nostru sălaș . Ai mai fost vreodată pe la noi, pe când lipseam, în timpul somnului nostru sau al călătoriilor noastre pe lacurile dintre trestii? Cum de-ai nimerit aici? Poate că te-a trimis cineva, pe care nu-l cunoaștem și care se gândește la noi...
- Miau! răspunde pisica și luminile de aur ale ochilor ei lunatic s-au ridicat spre noi, cu știința că întâlnesc privirea noastră. [...]
- Fiindcă veniși neașteptată, fii bine-venită, mâță. Uite sofaua: ți-o dăruiesc. Uite oglinda, în care ai să te gătești. În farfuria de porțelană cu două flori de smalț vei avea un izvor de apă pentru gurița ta, ca o foaie de garoafă palidă și roză. Copiii ți-o vor umple în fiecare zi cu donița lor de cristal. Uite copiii...
- Miau! răspunde pisica, miau! Blana ei de lutră s-a desfăcut de-a lungul și începând cu tâmpla și sfârșind cu sfârcul cozii, mâța trece de câteva ori și se întoarce, frecându-și blana caldă de picioarele lor goale până la genunchi.
Baruțu, care n-a mai văzut pisică, e adânc mișcat, și Mițura, care a mai văzut pisicile pestrițe, e impresionată de culoarea ei, negru-n negru, de mănușile de velur ale labelor, moi ca niște pensule de pictură. Bunica știe mai multe lucruri adevărate ca noi și tălmăcește pisica și culoarea ei, purtătoare de noroc.
Pisica nu a mai plecat de la noi. Pe o pernă mare de mătase, ușoară ca o umbră cu broderii de fir, ea doarme zi și noapte, ca și cum trebuie să se odihnească toată viața de o grea opintire, pe care a făcut- o din răsputeri într-altă existență. Și pentru că noi muncim fără răgaz, ne bucurăm că putem adăposti idolul inefabil al repaosului și al lenei surâzătoare, în gospodăria noastră de unelte. Camera unde doarme pisica am împodobit-o cu moaștele noastre de preț: candela, cărțile, icoanele, amintirile de la bătrâni, ceasornicul cu bătaia rară de dom, preșurile de lână tărcată, ca niște drumuri scurte boit cu soare. Un ciucure de borangic al șervetului mesei gâdilă urechea pisicii, oprită ca un fluture negru pe tâmpla ei cu mustăți.
- De ce face așa pisica?
- Toarce ca fusul, murmură ca marea, cântă ca vântul, șuieră ca grâul. Așa face pădurea, așa curge apa, așa geme salcia și bombăne furtuna. În somnul ei, cu auzul la pământ, mâța ascultă vioara lumii, care cântă pretutindeni, în cele de sus și-n cele de jos, în prăpastie și-n piscuri și-n creasta tăriei, și visul ei se aude ca un ecou al viorilor din țărână și ape...
....
"...."
....
...
